Tibetul de care n-ai auzit - Partea II
Paradisul pierdut, la sud de Buddha
Salut! Suntem Ana și Jon, ghizi de safari cu 10 ani de experiență în Africa și în fiecare marți povestim aventuri adevărate de pe drumuri mai puțin umblate. Azi continuăm cu partea a doua a călătoriei cu bicicleta în Tibetul de Est.
Săptămâna trecută povesteam că după o expediție nebună cu motocicletele de-a lungul Dumului Mătăsii, am eșuat în încercarea de a trece granița în China, pe care visam de mult să o vizităm. Călătoriile pe cont propriu sunt un pic mai complicate în această parte a lumii… Soluția noastră? Niște biciclete second hand achiziționate din Chengdu și o combinație de pedalat, trenuri și autobuze, prin care am izbutit să explorăm de capul nostru din Beijing până în Tibetul de Est.
LA SUD DE BUDDHA
Am rămas cu povestea pe Platoul Qinghai-Tibet, în Ba Mei, un orășel aflat la o altitudine de 3500 de metri. De aici avem de traversat un nou carusel alpin. Virajele sunt lungi și strânse. Peisajul se dezvăluie lent.
Ne aflăm pe ruta sudică a autostrăzii Sichuan-Tibet, cel mai lung drum de mare altitudine din China în prezent. În anii '50, când a fost construit, a fost o sarcină extraordinară pentru China, din cauza terenului complex. Această parte are 2149 km lungime și se reunește cu ruta nordică (2412 km lungime) la Podul Xindu (Xinduqiao). Întregul sistem rutier leagă orașul Chengdu din provincia Si Chuan de Lhasa din Regiunea Autonomă Tibet și face parte din G318 (adică artera Shanghai - Zhangmu).
Aici, în aerul rarefiat de la aproape 4000 de metri altitudine, se întind pășunile ancestrale ale Tibetului de Est, presărate cu stupe tibetane, sau chörten, cum le zic localnicii (mchod rten). Aceste monumente sacre seamănă cu ce am văzut în regiunile cu tradiții budiste din nordul Mongoliei și de pe Lacul Baical. Am învățat de la budiști să nu trecem indiferenți. O stupa e un loc sacru, o pauză în tumult. Așa că oprim și facem koras, adică mergem în sensul acelor de ceasornic în jurul bazei pătrate (pământul), peste care tronează o cupolă (apa) și o turlă (simbolul focului), reflectând la ce tot ne-a adus aici.
Mai degrabă o stație de întâlnire pentru ciobani și pentru pelerinii budiști decât un oraș propriu-zis, Ta Gong (sau Lhagang) ne întâmpină cu un han dărăpănat. Ne cățărăm pe un deal din spatele hanului pentru a admira priveliștea și brusc, nu mai suntem singuri. Se spune că dulăii tibetani sunt formidabili - reușesc să-i alung cu tusea violentă pe care am căpătat-o după ce am campat noaptea trecută în frig.
Observăm că în epoca vitezei, până și teritoriul nomazilor s-a mai schimbat. Spre estul localității se coagulează un nou cartier, iar lamaseria fondată în anul 652 și distrusă în timpul Revoluției Culturale din China a fost refăcută și este din nou în uz.
Tragem peste noapte la cineva din sat. Obloanele cabanei sunt decorate cu ung dkar, scoica prin care cică s-ar putea auzi chiar vocea lui Buddha. Iată trecutul geologic al Tibetului, cândva un fund de ocean, distilat în șamanism. Casa e întunecoasă și rece. Gazda ne poftește să ne lăsăm bagajele în salonul cu prici și godin gigantic pe mijloc. Aruncăm un ochi prin magazia de alimente, apoi trecem prin antreu în ultima încăpere, care pare să fie totodată bucătărie și living. Ne-am adunat - noi, gazda și cei trei copii - în jurul reșoului electric și încercăm să ne dezmorțim. Formulele de salut odată epuizate, conversația lâncezește. Din plictiseală, bem ceai. În Tibet asta înseamnă câteva frunzulițe rătăcite în apă îndoită cu lapte și suficient unt încât să provoace un atac coronarian rapid chiar și unui cal. Spre miezul nopții gazda noastră se apucă să ciopârțească un ditamai piciorul de iac, direct pe podea. Cuminți, ne retragem în odaia de alături, unde adormim vegheați de un poster sexy, sub care atârnă o decupătură din ziar cu chipul actualului Dalai Lama.
Dimineața e înșelător de senină. Pajiștile Tagong sunt deja în strânsoarea iernii - din fericire pentru noi, cândva în timpul nopții, acești tibetani miloși au îngrămădit peste noi trei plăpumi de lână. Ca să mă spăl pe dinți, trebuie să sparg pojghița de gheață care astupă robinetul din curte. Cer voie gazdei să fierb niște apă pe sobă și o poftim la un terci de ovăz. Pare reticentă să guste micul nostru dejun incolor, inodor și mai ales fără carne. Lucrurile se schimbă când aduc borcanul cu smântână de iac!
Împrospătați și hrăniți cu mâncarea și ospitalitatea oamenilor de la munte, reluăm urcușul. Zilele noastre de viză turistică în China sunt numărate. Trebuie să ajungem în orașul Kangding, pentru a aplica la o prelungire.
Din Ta Gong mergem paralel cu valea râului Liqi. Vântul se izbește de munții albaștri acoperiți de zăpadă întreruptă ici și colo de boscheți stacojii.
Pe drum întâlnim două trecători alpine impresionante. Mai întâi urcăm prin Pasul Zhe Duo Shan (4300m). Apoi peste Pasul Tsedo (4298m), care separă Kangding de Xinduqiao și poporul Kham de chinezii din etnia Han. Acum ne aflăm pe teritoriul bolii altitudine, dar bicicletele ne-au împiedicat să mergem prea sus și prea repede, așa că presupun că ne-am aclimatizat corespunzător.
Altitudinea este considerată „mare” de la cota 2.438 la 3.658 de metri, „foarte mare” în intervalul 3.658 - 5.487 m și „extrem de mare” dincolo de 5.500 m. De exemplu, în pajiștile Tagong, există cu aproximativ 40% mai puține molecule de oxigen per respirație decât la nivelul mării. Pentru a face față, corpul uman trebuie să se adapteze la o cantitate mai mică de oxigen sau rata respirației trebuie să crească (chiar și în repaus). Acesta este un instrument util pentru a verifica cum variază nivelurile de oxigen în funcție de altitudine și pentru a te pregăti pentru o ascensiune.
Din Ta Gong mergem paralel cu valea râului Liqi până la confluența dintre Zheduo și Ya La, unde se află capitala prefecturii. Vântul se izbește de munții albaștri acoperiți de zăpadă întreruptă ici și colo de tufișuri de un stacojiu flamboiant.
PARADISUL PIERDUT
E începutul iernii, ierburile grase din vară s-au dus. Ultimii păstori șed pe lângă corturile lor țesute din blană de iac, privind la vite, sau în neant. Nu îndrăznesc să le tulbur liniștea, doar le fac semn cu mâna cînd trec cu bicicleta pe lângă ei. Mă mișcă acești tibetani singuratici. Mă fascinează părul lor lung și negru ca pana corbului, care le curge pe umeri de sub pălării de cowboy extravagante. Mă fascinează mâinile lor muncite, pline de inele. Și mă roade că sensul Tibetului de Est îmi scapă. Viața nomadă este, fără îndoială, foarte grea. Peisajul e neîmblânzit, clima dură. Oamenii par să se descurce cu puțin, trăind destul de izolați unul de altul și de ce se petrece la șes. Dar mă întreb, pe bune, cine este mai nebun? Cel din vârf de munte, supus intemperiilor, sau cel de jos, mufat la AI. Este paradigma urbană un model mai bun, sau unul mai delirant?
Iată-ne în sfârșit în Dartsendo, capitala Prefecturii Autonome Tibetane Garnze. Orașul stă la confluența dintre râurile Zheduo și Ya La, la 2300 m altitudine, flancat de vârfuri de peste 7000 de metri. Muntele Gong Ga (7556 m) domină orizontul cu ghețarii eterni, care dau naștere spre est marelui fluviu Yangtze.
Până în 1955 Prefectura era parte din Tibet. Astăzi doar mai puțin de jumătate din locuitori sunt tibetani de etnie Khamba. O cincime sunt etnici Qiang, Yi, sau Hui, iar restul rezidenților sunt Han - etnia dominantă din China. De altfel, orașul Dartsendo e acum mai cunoscut sub numele chinezesc Kangding - devenit faimos datorită unui șlagăr chinez din anii '40.
Plănuim să ne luăm câteva zile libere de la pedalat, cât ne ocupăm de prelungirea vizelor. După ce ne-am cazat la un hostel plin cu excusioniști chinezi - din Chengdu până aici nu am mai vazut niciun turist străin, mergem în piața centrală. Un uimitor mozaic uman.
Nomazi și orășeni s-au adunat la final de sezon, ca să târguiască cele necesare pentru iarnă: carne deshidratată (jerky de iac), murături, lână, omizi yartsa gunbu cunoscute ca o potentă Viagra himalayană, alte leacuri din plante și calupuri de ceai negru din Ya’an, ambalate în piele de iac și cântărind între o jumătate de kilogram şi 3 kg fiecare. Acum multe secole aceasta era adevărata monedă de schimb din Estul îndepărtat. Avansul feroce al hoardelor lui Genghis-Han către inima imperiului chinez nu a fost oprit de Marele Zid, ci de trocul cu ceai și cai tibetani.
Ca să regăsim liniștea, vizităm două dintre cele trei mănăstiri budiste din zonă. Mănăstirea Lhamo Tse (Nanwu Si) e la 2 km vest de centru.
Mănăstirea Ngachu, cunoscută sub numele de An Jue Si în chineză, datează din 1654 și se află acum în centrul orașului, chiar vizavi de Hotelul Kangding, aproape contopită cu țesutul urban modern.
Visezi la aventură?
De zece ani, mergem în expediții de grup în Africa, pe trasee aventuroase descoperite de noi, în zone și comunități tribale rar vizitate, dar și în locurile cele mai faimoase, unde merg și companiile de safari de top. Pentru turele din 2026 toate locurile sunt deja ocupate, dar dacă ești curios să călătorești cu noi, scrie-mi în comentarii sau pe Instagram și vei afla ce pregătim pentru 2027.
Alte ponturi pentru Tibet Kham
Singur sau cu grupul?
China nu e o țară care pare evident de explorat independent. De la barierele de limbă și cultura distinctă a socializării, la hățișul birocratic care trebuie bine cercetat înainte să rezervi biletele de avion, sau cele de transport pe plan local, China e o provocare serioasă. Cu toate astea, noi credem că merită să te aventurezi singur. De când organizăm safari-uri în Africa, am realizat că și călătoriile de grup sunt o formulă foarte faină - îți faci pirteni noi, ajungi în locuri unde mai greu ai răzbi de capul tău - cu nota ca e bine să te informezi temeinic în ce te bagi. Iata un articol bine scris pe tema turelor de grup.
Unde dormi
Hotelurile și pensiunile rurale oferă condiții foarte agreabile la prețuri extrem de mici. Tibetanii au obiceiul să bea apă fierbinte pentru a ușura digestia alimentelor bogate în proteine, așa că în prețul camerei vei avea inclus și un termos plin. Locurile de campat sunt rare. Localnicii sunt timizi și relativ reticenți să primească oaspeți străini în casă. Nu aștepta să fii invitat și bate singur la ușa gospodăriei unde ai vrea să dormi.
Săptămâna viitoare ajungem în miticul Shangri-La, apoi coborâm spre Sichuan, provincia chineză care se laudă cu cea mai diversă populație și cu cea mai iute mâncare. Nu rata continuarea poveștii!