Namibia - partea II
Tribul Himba și peisajele din vestul sălbatic
Salut! Suntem Ana și Jon, ghizi de safari cu 10 ani de experiență în Africa și în fiecare marți povestim aventuri adevărate de pe drumuri mai puțin umblate. Azi continuăm să explorăm Namibia, o țară sălbatică, misterioasă, nu foarte ușor de explorat, care este pentru mine a doua casă.
PRINTRE OAMENII HIMBA
La est de Etosha macadamul devine din nou îngust. Intrăm în Kaoko, ținutul „oamenilor roșii”. Cine nu a văzut celebrele fotografii cu femei înalte și suple, cu pielea acoperită de argilă de culoarea ruginii, coafuri complicate și coliere extravagante între sânii goi? Ele fac parte din tribul Himba, care mă fascinează de mult.
Primul nostru contact cu poporul Himba a avut loc acum 5 ani la vreo oră de condus de Opuwo, azi principalul oraș din Himbaland, dar pe atunci abia un cătun. A fost o experiență lentă și profundă, despre care te invit să citești mai în detaliu fie în Oyibo, fie pe blogul ITW (link mai sus).
Himba sunt îndărjiți păstrători ai tradițiilor. Sunt semi-nomazi, pastoraliști, animiști, poligami și desigur patriarhali. Pentru ei reperele vieții nu țin de calendar sau de ceas, ci de evenimentele personale: nașteri, cununii, înmormântări. Așa că atunci când nu se întâmplă nimic deosebit, timpul lor stă pur și simplu în loc.
Ca toate kraal-urile Himba, Ohungumure e compus din colibe de chirpici risipite într-un teritoriu vag, deținut la comun de săteni. Am instalat cortul în afara incintei, la sfatul băștinașului tocmit în Opuwo pe post de interpret. Kaviruka urma să ne pledeze cauza în fața celor cincisprezece bărbați întruniți la sfatul bătrânilor. Prilejul, urma să aflu, nu era vizita noastră inoportună, ci chiar decesul șefului de kraal.
Un ceas mai tărziu fumam pipă cu Ndiri Chiposa, frate cu mortul și proaspăt șef peste sat. Ne-a primit într-o ținută eclectică: fustă tradițională cu volane în loc de pantaloni, tricou polo un pic deșirat pe la umeri, bocanci de trekking trași pe piciorul gol, toiag, colan din sârmă de alamă împletit direct la gât și o pălăriuță de fetru peste părul prins cu o cordelină de mărgele.
Am remarcat de pe atunci că Himba au talent să născocească câte ceva interesant din cele mai modeste ingrediente: medalioane din chei vechi, brățări din piulițe tocite, coliere din scoici, fluiere ceremoniale din sticle de bere.
Ritualul funerar a avut loc abia în noptea următoare, când ne-am pomenit cu ghidul Kaviruka la noi în cort: Veniți repede, ne-a strigat. L-am urmat somnambulic, în timp ce ochii ni se obișnuiau cu întunericul destul cât să-i vedem pe membrii seniori ai clanului, cu toiege în mâini și capetele descoperite în semn de doliu, rotindu-se ca în transă în jurul lui Ndiri Chiposa, doi pași la stânga, unul la dreapta, în ritmul impus de chiuitul gutural și straniu al noului lor șef. A doua zi puteam să jur că toate astea se întâmplaseră doar în vis.
🎶Apasă play ca să asculți înregistrarea mea de la ceremoniile tribale Himba
Chiar dacă sunt demonstrative, nu chiar autentice și destul de des contactate de turiști, satele Himba din vecinătatea Etoshei păstrează structura tradițională din Ohungumure. Kraalul e organizat după o geografie simbolică. În centru se află întotdeauna coliba șefului și ocolul de vite, împrejmuit cu un gard solid de nuiele și spini. Axa invizibilă dintre ele e tabu. La poarta staulului e totemul care indică averea comunității: o stivă din coarnele animalelor sacrificate recent, poate cu ocazia unei înmormântări, cum s-a întâmplat să vedem în Ohungumure. În imediata apropiere e amenajată o vatră pentru okoruwo. Focul sacru activează binecuvântarea strămoșilor și conform tradiției trebuie să ardă non-stop.
Când ajungem în Otjikandero sunt deja la a treia vizită într-un sat Himba și leg mai ușor prietenii. M-am obișnuit cu formulele lor alambicate de salut, rostul podoabelor nu-mi mai e complet necunoscut.
Știu de pildă că felul în care e împletit părul indică sexul copiilor și împarte femeile în nemăritate și soții; că pandantivele ohuma sunt moștenite din mamă în fiică; știu că brățările de la glezne le protejează de șerpi și le ajută să țină socoteala copiilor pe care i-au născut. Și chiar dacă nu știu nimic, nu mă mai sfiesc să intru în colibele cu formă de iglu, unde e mereu beznă și plăcut.
Îmi place să șad cu femeile Himba în fum înțepător de otjize, să le ascult cum pălăvrăgesc în limba lor cu mulți de O și R, să învăț de la noua mea amică Kathiriwe cum să frec o bucată de ocru de o altă piatră, apoi să frământ pudra rezultată cu seu de oaie și salvie sălbatică într-o alifie roșie, cu care toată lumea de aici se unge pe corp și pe păr, în fiecare zi.
ÎN VESTUL SĂLBATIC
Unde peisajul e atât de arid încat dispar chiar și satele Himba, începe domnia deșertului. Acesta este vestul sălbatic al Namibiei, unde râurile sunt efemere, dunele sfidează Atlanticul, plantele Welwitschia trăiesc o mie de ani și totul are alte proporții decât celalalte lucruri de pe Pământ.
Drumul e bun; ar permite o viteză de croazieră de măcar optzeci la oră, dar înaintăm destul de lent, căci vârtejurile de nisip se transformă adesea în turme de zebre sau de antilope albastre, obligându-mă să pun teleobiectivul de 200, în încercarea disperată de a poza năluca de picioare, coarne și dungi, care avansează în diagonală spre noi.
După ce am urcat la 1600 de metri prin Cheile Khowarib, infestate cu flori aromate de munte, trebuie să cotim est printr-un Lego de granit încins la peste patruzeci de grade Celsius. Facem un scurt popas pentru aprovizionare cu de-ale gurii la buticul rudimentar din Sesfontein. Deși până aici nu am zărit nici dunele, nici oceanul, le simțim influența în aerul sărat și încins, care pișcă pielea și ne obligă să consumăm cantități caraghioase de apă pe cap de aventurier.
Un ceas mai târziu înfruntăm arșița de la amiază și ne cățărăm pe un povârniș ca să pozăm enigmaticele “inele de zâne” – sunt zone perfect circulare, unele cu diametrul de peste opt metri, unde iarba pitică pare să fi chelit. Studiile arată că termitele devorează nutrienții, sărăcind solul și înfometând iarba, care e forțată să adopte un comportament agresiv, teritorial. Nu e o explicație sufiecient de poetică pentru ceva care văzut de sus arată ca un aeroport pentru farfurii zburătoare...
De îndată ce roțile de la mașini ni se afundă în albia secată a râului Huanib, simt că am intrat într-o lume croită pe măsura unor uriași. Pe alocuri malurile nu se mai văd cu ochiul liber. Aici copacii de acacia se ridică la 15 metri înălţime, cu trunchiuri pe care nu le-ar putea cuprinde nici patru bărbați. Rădăcinile se exfoliază la circa doi metri deasupra nisipului, care e plin de urme și excremente cât o jantă de jeep. Din când în când întâlnim mici turme de antilope springbok, cupluri răzlețe de oryx sau câte un dik-dik timid, care o rup invariabil la fugă, alertați de torsul motoarelor la ralanti.
O girafă traversează năucă, atrăgându-ne atenția spre dreapta - tufișul de euphorbia gregaria pare să o fi luat dintr-o dată din loc. Un elefant. E cel puțin de patru ori mai mare decât mașina în care ne aflăm. Pășește moale, ca și cum albia râului Huanib ar fi așternută cu coji de ouă, dar tălpile lui cu mult mai late decât ale elefanților de savană absorb orice zgomot. Îl depășim cu vreo sută de metri, apoi oprim motorul ca să observăm în liniște cum vine spre noi. Are fildeşii mici și tociţi, iar pielea de culoarea leșiei e pătată sub ochi cu lichidul negru bogat în testosteron care desconspiră un mascul în călduri.
Locuitorii deșertului sunt specialiști în supraviețuire. În acest habitat îngust, elefanților le-ar fi imposibil să consume sutele de litri de apă necesare zilnic fraților lor din savană, iar migrația înapoi către câmpiile mai fertile din nord-est e imposibilă – între timp omul a cucerit teritoriile libere; unde nu sunt sate, sunt domenii private care oferă anual licențe de vânătoare celor dispuși să plătească bani grei pentru a ucide un leu de deșert sau un elefant. O mare companie din Africa de Sud și-a anunțat în 2017 planurile pentru edificarea unui complex turistic aproape de Elephant Song. Presiunea asupra sub-speciilor din deșert devine critică. Ultimul recensământ efectuat de organizațiile non-guvernamentale care monitorizează situația are vești îngrijorătoare pentru bazinul râului Hoanib: au fost identificați mai puțin de 30 de elefanți rezidenți, iar viitorul haitei de lei atârnă de un fir.
La apus găsim un loc plat de bivuac chiar în albie.
De regulă nopțile sunt foarte reci în deşert, dar aici kilojoulii continuă să ațâțe furnalul de nisip mult după apus. Hotărâm să nu mai desfacem cortul din pânză groasă de pe acoperișul mașinii și de data asta ne întindem plasele de țânțari direct pe jos, cu spatele la peretele de lavă care ne va ține dos de eventualii atacatori. Apoi săpăm o groapă și construim vatra de foc. Teritoriul odată marcat, începem să ne pregătim cina sub privirile îngăduitoare ale unei familii de oryx.
Când se aprind stelele ne pomenim că vorbim în șoaptă: Hei, unde e vinul? Întoarci tu friptura? Ăsta a fost un șacal? Vii cu mine la o pauză de tufiș? Nu-mi amintesc cum am adormit, cert e că mă trezește o bătaie ușoară pe umăr: Hei, îmi șoptește Jon, nu te mișca, e un elefant lângă cort! Instinctiv, deschid ochii larg, ceea ce nu mă ajută cu mai nimic, pentru că afară e încă întuneric. Dar umezeala din aer mă face să cred că nu mai avem mult până la răsărit. Unde e, șoptesc. Taci și o să-l auzi! Poc! Zgomot de cracă ruptă, apoi de ceva care cade pe jos. Cranț! De concentrare încep să-mi țiuie urechile. Clar, sunetele vin din stânga. Cranț, cranț! Oh, de-ar veni zorile mai repede, să-mi arate elefantul invizibil care își ia imperturbabil gustarea nocturnă la un pas de noi!
ÎN LOC DE EPILOG
La fix la 530 de ani după ce Bartolomeo Diaz arunca ancora în Walvis Bay, savurez panorama portului de pe terasa celui mai frumos restaurant din oraș. Localitatea pare mai curând o stațiune de vacanță, cu bungalouri cochete și numeroase agenții specializate în satisfacerea celor mai exigenți amatori de sporturi extreme. Dacă unii aleg sky-diving, scufundări cu rechini sau o tură cu placa pe dunele din Swakopmund, eu și cu Jon ne mulțumim cu o duzină de stridii.
Briza e plăcută, mâncarea nemaipomenită, dar mă încearcă un oftat. Îl invidiez grav pe celebrul explorator portughez care, acum o jumătate de mileniu, se afla la începutul expediției sale către Indii, prin Capul Bunei Speranțe, căci acest safari în Namibia a ajuns la sfârșit.
Visezi la Namibia?
La vară mă întorc în sudul Africii pentru un safari care combină Namibia cu Botswana. Este cea mai iubită tură de grup, la care șlefuim de 10 ani. Majoritatea celor care au fost în acest safari au revenit cel puțin o dată, unii au venit chiar de 4 ori, pentru că traseul este în fiecare an altul, iar Namibia este unică și inepuizabilă! Ești curios să o descoperi? Scrie-mi în comentarii sau pe Instagram pentru a discuta dacă un safari mobil în Namibia și Botswana, două țări vaste și sălbatice, este potrivit pentru tine.
Află mai multe despre regiune
Cry of the Kalahari
Delia Owens
Carte autobiografică care detaliază experiența a doi tineri zoologi americani, Mark și Delia Owens, în studierea faunei din deșertul Kalahari din Botswana la mijlocul anilor 1970. O găsesc esențială pentru a înțelege comportamentul animalelor sălbatice și pentru a adopta o atitudine potrivită atunci când campezi în preajma lor.
Babies
Regizat de Thomas Balmès
Film documentar din 2010, care urmărește patru nou-născuți în primul lor an de la naștere. Unul dintre ei este un copil Himba. Sunt recunoscătoare că am avut prilejul să contactez o comunitate tradițională și să asist la momente la fel de emoționante ca cele din documentar.
Săptămâna viitoare este despre Maroc, o țară cu peisaje diverse și chiar spectaculoase, monumente istorice de excepție și tradiții încă vii. Merită să vizitezi Marocul - acum e ușor de accesat, datorită zbourilor directe low cost lansate în 2025.